Este una din cele mai triste amintiri din viaţa mea. Ora 18 în seara zilei duminică 23 iunie 2002. Împreună cu fratele meu am revenit dupa o săptămînă de deltă. O săptămână de vis cu rezultate pe măsură. Eram încântați. Deja făceam planurile pentru o viitoare escapadă. Oprim la mine descarc bagajele şi încep a rândui toate cele inclusiv prada. Obosit… De la 4 treaz, toată ziua pe drum şi la volan. Încerc o bere, parcă nu intra. Nu avea chemare si mai ales cădere. Renunţ. Încerc o tărie. Parcă am descoperit leacul. Mai iau una şi în jurul orei 23 îmi întind oasele cu gândul la ziua de mâine. Obosit fiind reuşesc să adorm cu greu. Luni 24 iunie. Ora 6,00. Soția si cei doi copii se trezesc și fiecare își făceau pregătirile pentru serviciu. Şi eu eram treaz dar mai trăgeam de timp în pat. Eram in concediu. Indiferent cît ar fi de frumos şi bine în altă parte dar parcă tot mai bine te simţi în patul tău. Dau să mă ridic pentru a coborî din pat. În următoarea secundă un tremur puternic urmat de convulsii puternice pe partea dreaptă mă transportă în lumea celor drepţi. Nu am ştiut cât am stat aşa dar la un moment dat simt o durere şi îmi revin la viaţă. Era durerea provocată de muşcătura lui fimiu de lobul urechii şi de palmele aplicate pe faţă de ceilalţi membrii ai familiei. Se încearcă a se purta o discuţie cu mine dar a fost imposibil. Nu ştiam absolut nimic despre persoana mea. Nu ştiam nici că seara sosisem din deltă. Mi se voalase tot filmul vieţii mele. Atunci eram născut. După spusele lor am stat în incoştienţă cam 5 minute. Este chemată salvarea şi sunt transportat de urgenţă la Spitalul Militar. Urmează investigaţiile de rigoare. RMN – ul îmi indică o tumoare 4/3 pe partea stîngă a creierului. Recomandarea medicilor: operaţie.

Sunt transportat la Spitalul Obreja unde sunt internat pe loc şi supus tratamentului în vederea intervenţiei chirurgicale. În dimineaţa zilei de 1 iulie clipa cea mare. La ora 10 sunt transportat la blocul operator. Operaţia a durat 6 ore fără 10 minute. După trei zile petrecute la reanimare în stare de inconştienţă sunt adus pe rezervă. Profesorul îmi face o pregătire asupra celor ce urmează. Nu mi-am dat seama unde bate. Eram ţinut pe sedative la pat. A doua zi soţia îmi pregăteşte masa sub privirile mele admirative. Dumnezeu s-o odihnească a stat în permanenţă alături de mine. Observ ca încearcă să-mi puna tava în pat. Refuz fiind dornic de a mă ridica din pat. Ea ezită eu insist. În momentul cînd încerc să mă ridic din pat simt că ceva nu este în rgulă cu comenzile mele. Am crezut că sunt legat de pat prima dată. Am realizat ce se întîmplase. Partea dreaptă îmi era paralizată. Mâna total iar piciorul în proporţie de 80%.
Un urlet puternic a cuprins tot etajul trei urmat de hohote de plâns. Eram o legumă. În sfârşit împăcat , cu gîndul am um început tratamentul de recuperare cu un profesor de chinototerapie. Deşi îi umpleam buzunarele şi depuneam eforturi rezultatele întârziau să apară.

După două săptămâni de comun acord cu profesorul, părăsesc spitalul fiind transferat la Spitalul Militar – Secţia recuperare. Am fost repartizat la o profesoară căreia îi mulţumesc în fiecare seră înainte de culcare şi mai ales cînd sunt la pescuit. Tânară dar profesionistă. Dură dar caldă la suflet. Am început încet sub încurajările ei.
Eram ferm convins că nu voi mai reuşi recuperarea. Mă încuraja mereu. Lucra separat cu mine deşi era foarte ocupată cu sportivi de performanţă, mai ales fotablişti. Îi spun că sunt un pescar înrăit şi avînd în vedere ca nu o să mai pot pescui o să-mi vând sculele. Atunci a dat pariu cu mine că o să pot pescui din nou. La început eram ţinut la sală 2 ore pe zi urmând a creşte treptat. Au început să apară şi primele rezultate. Mişcam puţin mina şi puteam să mă deplasez singur. Atunci am intensificat programul. Patru ore cu ea si patru ore cu schimbul ei fara sa stie ea. Ajunsesem la 8 ore pe zi. În cursul acestor ore îmi treceau prin mînă în jur de 7500 kg. Enorm. Seara înainte de culcare simulam aruncarea cu lanseta. Pierdusem pariul.
În două luni reuşisem să recuperez cam 80% la picior şi cam 70 din mînă. Fericit. Radiam de bucurie. Puteam pescui din nou. Având în vedere că riscam o smulgere de ligamente sau alte complicaţii îmi recomandă o pauză de o lună. Cu greu accept situaţia.

Vineri 29 septembrie ora 10. Fratele vine să mă ia cu maşina. Pe drum eram tacut. Totuşi psihic nu eram total refăcut mai ales că plecasem de lîngă profesoară de care eram legat foarte puternic. Cînd aud bomba. Dumincă plecăm în deltă. Am belit ochii mare la el şi nu ştiam ce să spun. Refuzam să cred că o să fiu în stare să merg pe picioarele mele. Deşi fratele insista am refuzat un răspuns pînă nu vorbesc cu profesoara. O sun şi îi cer părerea. Chiar îmi recomandă o astfel de ieşire cu o clauză : la întoarcere să îmi achit pariul făcut cu ea. În sfîrşit îi comunic fratelui decizia. Sâmbătă toată ziua am stat cu sculele în mână şi cu gîndul la deltă şi mai ales la bunul Dumnezeu. Radiam de fericire. Soţia cu lacrimi în ochi îmi pregătea bagajele. Indicaţiile ei îmi erau repetate la scurte intervale de timp şi începeau cam mereu cam aşa: să ai grjă…
Nu am putut dormi absolut de loc. Duminică dimineaţa la 5 fratele era la mine. La 5,30 cap compas Tulcea. Au venit niste prieteni de la Mila 23 cu o rapidă si la 11 coboram la Vanea. Am stat cam o oră pe marginea apei. Îmi lăcrimau ochii de fericire. Din vorbă în vorbă se ajunge la planul de bătaie. Vanea dă primele indicaţii. Crap, stiucă şi somn. Eu ezit. Centri mei de comandă nu erau restbiliti. Comenzile erau percepute cu întârziere. Punerea acestora în practică o faceam mai greu. Îmi fusese afectat şi echilibru . Îmi era cam teamă să urc în barcă. Mâna stângă preluase majoritatea funcţiilor mâinii drepte. În sfârşit accept provocarea. A doua zi la 6 eram în barcă cu fratele la pădurice. A fost o zi ce nu o voi uita toată viaţa. Un crap de 7 kg si restul somotei. Fratele şi el un crap si somotei. Radiam. La 11 ca urmării oboselii acumulate batem în retragere. Nu am mai ieşit în ziua aia. A doua zi era marea încercare. La ştiucă pe Trei Iezere. Având în vedere că trebuia să stau în picioare în barcă l-am luat şi pe Vanea cu noi. O zi trăsnet. Peste 50 de bucaţi de ştiucă . Eram în al nouălea cer. Mâna dreaptă îmi funcţiona mai mult decît mulţumitor. Tăcuţi, în drum spre casă eu aveam ochii plini de lacrimi. Numai natura şi amintirile mă făceau să nu izbucnesc în plâns. Restul zilelor a decurs conform planului. Pescuit până la prânz apoi odihnă. Au fost partide de pescuit de neuitat în urma cărora începusem să uit prin ce trecuesm.

A venit şi ziua plecării spre Bucureşti. Parcă se rupea ceva din mine. Sufletul îmi fusese cuprins de tristeţe. Am avut tendinţa să mai rămân la Vanea o săptămână însă am realizat că era imposibil. Deveneam o pacoste pentru ei. În sfârşit plecăm spre casă. Tot drumul am fost pe gânduri. Erau amestecate. Eram confuz în gândire. Nu ştiam ce să fac. Să mă bucur? Redeveneam cel ce am fost înainte. Ajungem la Bucureşti. Imediat îmi revin în minte clipele de la accident. Îmi era teamă parcă. Timpul trece. Revin la Spitalul Militar unde reîncep recuperarea. Muncă şi iar muncă timp de încă 5 luni. Rezultatele pe masură . Piciorul recuperat în proporţie de 95% iar mîna 80%. Parametrii suficienţi să pot pescui în continuare. Mi-am plătit pariul. O sun permanent pe Cristina, căci așa se numește profesara şi mă rog pentru sănătatea ei.

Acum după povestea asta pentru a justifica atâta vorbăraie vin şi pun o simplă întrebare. Oare credeţi că eu îmi mai reveneam daca nu eram pescar şi mai ales dacă nu iubeam pescuitul atât de mult?! Eu am ajuns la concluzia că niciodată…

Concluzia: pescuitul este și un excepţional medicament.

O poveste de Valentin Petrovici.