Ghiborțul (Gymnocephalus cernua)

Acesta face parte din familia percidelor.

Răspândire:

În Romania poate fi întâlnit în toate râurile mai mari, începând cu zona caracteristică mrenei și până la vărsarea Dunarii în Marea Neagră.

Trăiește în numar mare în bălțile de lângă Dunăre, în Dunare, Olt, Mureș, Crișuri, Someș, Timiș, Bega, precum și în foarte multe lacuri (Snagov, Cernica, Căldărușani, Zau de Campie etc.). Apare în multe iazuri și heleșteie, chiar și în crescatorii, unde este considerat o specie nedorită, consumatoare de icre și de larve de crap.

– Ghiborțul se mai întâlnește atât în lacurile cu apa dulce din preajma litoralului marii, cât și în cele cu apa semisalină, din aceeași regiune.

Hrana și modul de viață:

Ghiborțul se hrănește cu animale bentonice (care traiesc pe fundul apei), în afara de insecte, larve de insecte, rame, raci, melci si scoici, mananca icre și puiet de pește, cu predilecție icrele șalăului și ale crapului și în general, puietul tuturor speciilor pașnice de pești. Din acest motiv, în locurile unde se înmulțește provoacă pagube însemnate.

Fiind el însuși un peste de talie mică, ghiborțul constituie adesea hrana știucilor și a șalăilor.

Aceștia se cam feresc însă de el, pentru că în caz că ghiborțul reușește să-și întindă țepii din înotătoarea dorsală atunci când se află în gura știucii sau a șalăului, poate provoca chiar moartea respectivului pește. De aceea, înainte de a înghiți ghiborțul, știuca obișnuiește sa-l omoare strângându-l puternic în maxilare.

– Ghiborțul, ca și șalăul, poate fi întâlnit și în locurile mai adânci din lacuri și bălți, cu albia acoperită de nisip sau argiloasă.

– Stă ascuns și în adânciturile săpate de curenți sub malurile mai abrupte. Nu îi place lumina solară excesiva, motiv pentru care în zilele cu mult soare pestele înoată mai puțin, este mai inactiv și se odihneste, pornind în cautarea hranei odata cu lăsarea serii, cand devine mai activ.

– Este un peste care umblă în bancuri mai mici sau mai mari, de multe ori grupându-se pe categorii de vârste.

Descriere:

Coloritul ghiborțului variază în funcție de culorile predominante din mediul natural unde trăiește.

– Spatele este brun-verzui sau verde-cenusiu, părțile laterale de asemenea verzui, cu unele nuante gălbui, în timp ce burta este alb-gălbuie.

– Pe jumatatea superioară a corpului, răspândite la întâmplare sau constituite în șiruri, se disting puncte negre-maronii. Asemenea puncte se regăsesc pe înotătoarele dorsală și caudală, unde formeaza 4-7 șiruri.

– Părțile laterale ale exemplarelor vii pot iriza uneori metalic, cu nuanțe verzui-liliachii.

– Aripioarele pectorale si înotătoarea ventrală sunt incolore, transparente, în general coloritul exemplarelor provenite din apele stătătoare este mai întunecat decât cel al ghiborților proveniți din râuri.

– Înțepătura provocată de țepii din înotătoarea dorsală este extrem de dureroasă și se poate infecta.

– Ghiborțul este un pește de talie mică, cu o lungime medie de 12-15 cm, rar de 30-32 cm.

– Greutatea medie în apele din țara noastră este de 200gr, depășind rareori 300gr

Reproducerea:

Ghiborțul este un pește extrem de prolific.

– Atinge maturitatea sexuală la varsta de 2-3 ani.

– În perioada martie-aprilie, înainte de începerea revărsărilor de apă, mai ales în bălți, migrează în grupuri foarte numeroase spre locurile de depunere a icrelor.

– Fiecare femelă depune circa 50000-100000 icre marunte (cu un diametru de 0,8-0,10 mm), de culoare gălbuie.

– Talia mică și faptul că are foarte multe oase sunt motive pentru care ghiborțul nu este cautat de pescari.

* Fire întinse !!!