Cu trenul la pescuit ca odinioară.

O poveste de Andriescu Mihai Bogdan

Prin 2016 în vacanța de vară îmi propusesem să fac o mini excursie ce conta într-o partidă de pescuit la Dunăre. Simplu de spus mai greu de realizat. De ce? Căci doream să mă întorc în timp, adică să folosesc mijloacele de transport în comun, deci implicit și trenul.
După ce am lansat ideea pe două trei grupuri de pescuit de pe FB în speranța că va mai interesa pe cineva, constat în scurt timp că voi pleca singur în aventura asta. Nu m-am mirat prea mult de asta, e normal să-ți fie greu să te întorci în timp și la propriu și la figurat, când toate ieșirile la pescuit de astăzi se fac frumos cu mașina cu AC pornit, cu frigorifica plină cu haleală și beutură, cu arsenalul de ustensile, nade, momeli și câte și mai câte alte chiciuri.

M-am împăcat cu ideea repede și mă apuc în seara dinanaintea plecării să mă pregătesc, rucsacul de infanterie burdușit bine cu haine, o pătură, un demisec la doi litri și o minerală, că deh, trebuia umezit bine gâtlejul la câte țigări avea saracu’ să fumege, felinarul și cuțitul “de vânătoare”(prietenii mei), apoi încă o sacoșă cu nada și momeala ce aveam să folosesc.
Ca și scule mă gândisem să iau și o lansetă pe lângă undițele ce le luam oricum obligatoriu, să fie acolo să mă joc la răpitor, la o moacă sau șalău ceva. Văzând și cântărind din ochi bagajul am hotărât să las acasă Germina mea roșie ce-mi fusese tovarășă de pescuit ani buni

În sfârșit mă pornesc la drum. Mă îndrept spre stația troleibuzului 96 de pe Șos. Antiaeriană cu pași mici și greoi. Cele două trei sute de metri până în stație a fost momentul cel mai de cumpănă în ceea ce urma să urmeze! Mă gândeam dacă nu cumva mi-am propus prea mult de la mine și aveam îndoieli destul de mari în privința asta. Eram aproape să renunț! Aveam atâtea oportunități mult mai aproape de abordat. Însă amintirea acelor vremuri de demult, mirosul de ulei ars din gară de pe calea ferată, zgomotul făcut de roțile trenului la trecerea peste traverse și necunoscutul, m-au înverșunat mai tare și m-au făcut să nu renunț.

Ajuns în gara Obor altfel mă simțeam! Eram bucuros că nu renunțasem. Îmi iau repede bilet și mă grăbesc să-mi ocup un loc în tren. De unde locuri libere?! Dacă veneam cu o jumătate de oră înainte da, acum nu, în trei patru minute pleca trenul și locuri nu mai găseai. Mi-am trântit bagajele lângă ușa de vis a vis, era la fix.

Mă așez binișor pe treptele ce duceau spre compartimentele de la etaj și mai sorb câte o gură din cafeaua ce-mi mai rămase. Simt deodată cum privirea mi-o ia într-o parte când priveam pe geam. Nu aveam nimic! Terenul se urni din loc ușor, aproape insesizabil. Ce senzație! Poate exagerez pentru unii dintre dvs însă eu așa simțeam și acum când scriu despre asta aproape că trăiesc din nou cele întâmplate.

Ușor ușor revăd haltele și gările ce nu le mai văzusem de ani mulți, le priveam cu nesaț pe toate și-mi aduceam aminte de unele întâmplări petrecute în unele din ele. Spre exemplu cum am fost dați jos din tren de nașu la Dâlga, eram cu ceea ce urma să-mi fie pereche pe viață 🤗 dar asta e altă poveste, poate vreodată o voi scoate la lumină 😉

Trec de Fetești, urmează Ovidiu, Dunărea și apoi Cernavodă, ținta mea. Era cea mai accesibilă zonă unde puteam s-o încerc. Cel puțin așa o știam eu.

Cobor încrezător din tren, mă așez un pic pe banca din fața gării și încep să iau în calcul variantele cele mai bune pentru mine. O variantă era spre Coada Vacii(vezi povestirea pe site) unde mă treceau fiorii numai când mă gândeam ce aveam să îndur prin via de struguri, prin apă prin Canalul Marinei, apoi prin hățișuri încă câțiva km. Altă variantă era jos sub pod, părea cea mai simplă și aproape. Mai era în port însă iar aveam ceva de mers și mă gândeam că e și hărmălaie acolo, vroiam liniște să am. Am ales să mă campez sub pod.

Zis și făcut! Iau rucsacul în spinare, sacoșa și undițele și dă-i bătaie că-mi mirosea frumos a baltă. În dreptul podului Anghel Saligny vine un nene spre mine și-mi zice “un’ te duci?” Păi nu se vede zic eu! La pescuit! “Nu poți pe aici că nu mai ai pe unde” zice omu meu, era un muncitor de pe șantier, făcea pază acolo. Îmi spune că nu se mai poate coborî pe lângă piciorul podului de mult, este gard pus de jandarmi. Îmi indica totuși o cărare care ducea tot pe drumul de sub pod însă cu o ocolire printr-o pădurice. Mă întorc așadar spre gară, apoi găsesc și poteca de care zicea paznicul. Apuc pe ea și cobor și tot cobor, fac stânga fac dreapta, iar stânga și în sfârșit dau de drum. Acum îmi era ușor, știam că drumul acela duce undeva anume. Trec pe sub pod și mă uit după locuri, constat că Dunărea era în scădere. Nisipul aproape de apă era moale, l-am încercat în mai multe rânduri și mă afundam imediat. Era cât se poate de rău! Înapoi nu aveam să mă întorc nicicum, nu era foarte mult de mers dar de acolo încotro!? Așa m-am împăcat repede cu ideea și am început planul de lucru. M-am apucat să car pietre la apă, să fac o potecă din ele dar și pe locul unde aveam să pescuiesc preț de o noapte și o zi. Dacă căutai pe acolo o piatră nu mai găseai 😄 le cărasem pe toate, ba încă îmi mai trebuiau, căci atât de moale era pământul de se afundau repede sub greutatea mea. Într-o oră și jumătate terminasem construcția și am început să mă instalez aproape comod aș zice chiar.

După ce transpirasem ceva mai devreme, era timpul să savurez și eu în sfârșit ceva încă rece și bun😋 demisecul de care vă spuneam mai la început. Doamne sfinte Dumnezeule mare! Nu vă închipuiți ce bine mergea vinulețul ăla ieftin atunci! Aveam tot ce-mi dorisem, Dunărea la picioarele mele, undițele înmuiate întrânsa, liniște și un șpriț de toată lauda!
Mi-am adus aminte că n-am nădit. Nu v-am spus cu ce mă pregătisem nu!? Păi cu ce-mi rămăsese de la altă partidă de pescuit și am păstrat la congelator ce mi-a rămas, cca 2-3kg de amestec de legume. Ați citit bine, amestec de legume! Cubulețe de morcovi, țelină, mazăre, porumb, orez și fasole verde. Erau luate dintr-un supermarket binecunoscut din capitală, nu-i dau numele aici dar e lesne de ghicit.

Încerc să pescuiesc și încep pe rând cu viermi, râme, pătratică, porumb și Barilla. Cel mai bine a răspuns la viermi și porumb la conservă. Nu vă închipuiți că au răspuns mari capturi la nadă și momeală, până dimineața și a doua zi nu am prins decât batcă, plăticuță și sabiţă, ce-i drept frumoasă. Nimic altceva! În urmă cu 20 ani carasul era la putere, plătică mare frumoasă, acum așa ceva nu mai găsești în mal, trebuie căutat, momit cu arome etc.
Eu n-am venit însă pentru capturi capitale! Poate v-am dezamăgit și vă așteptați să vă fi povestit cum am prins nush ce balaur…nu! Nu am așa ceva. Venisem să-mi văd Dunărea mea dragă de care îmi fusese atât de dor!

Visul frumos începe să se piardă când văd din dreapta mea venind o barjă ce avea să tragă la mal unde credeți? Fix în dreptul meu! Aproape mă gândeam că au făcut-o în mod special.
Cu undița de șase metri atingeam la aruncare monstrul de fier. Se încheiase partida mea de noapte. Nu speram eu la vine știe ce capturi dar mă deranja cel puțin din punct de vedere al peisajului, nu mai vedeam nimic în fața mea.

Se lăsase seara! Liniștea îmi era tulburată doar la trecerea câte unui tren ori de motorul puternic a unor bolizi ce treceau pe A2.
În spatele meu se auzea ceva, mă întorc, nimic.
Gândesc că-i vreo pisică ceva.

Preventiv îmi aprind felinarul pe gaz și afișez la vedere și celălalt tovarăș al meu, un cuțit. Să fie și el prezent în caz că e nevoie. După câteva minute iar se aude zgomot în spatele meu, deja mă irita asta! Mă întorc din nou, am îndreptat lanterna spre boscheți și îmi apar de acolo niște urechi ciulite 🙂 era un câine, o corcitură de Ciobanesc german. Păi cum tocmai mă răzbise foamea și pe mine l-am poftit la masă, un sandwich mie unul lui, bine nici chiar așa, dar animalul prinsese încredere în mine și se apropiase destul de mult de mine, nu a vrut în schimb să stea la mângâiat. Desert i-am dat câteva mâini de nadă, amestecul de legume, mamă ce-i mai plăcea, vegan ziceai că e😄

Am încercat să fac o filmare, un live pe FB însă semnalul prost nu mi-a permis. Am făcut în clip scurt însă cu ceea ce avea să mi se întâmple. Am reușit să fac o postare totuși după mai multe încercări, moment în care un fost coleg vede unde sunt și ce credeți, se hotărî să mă viziteze. Băiatul ăsta pe nume Cătălin, avea ceva probleme la diblă, dar făceai treabă cu el, mai greu dar făceai 😄 Mă sună nebunu, îmi confirmă că vine și el în seara aia și să-i zic precis unde mă găsește. După cam două trei ore mă trezesc cu el la mine. Nu a venit singur ci cu doi amici dacă îmi amintesc. Culmea că el vroia să și de-a la pește, așa că și-a întins sculele, după care mi-a ținut companie până se terminase de tot și demisecul meu și al lui.
Drumul luat la pas, plus toate cele ce le făcusem în ziua aia, cu șprițul consumat tot până la ultima picătură, făcuse să îmi fie din ce în ce mai greu să mai rezist treaz.

Așa că mi-am cerut scuze respectuos față de Cătălin și m-am întins pe pătură lângă focul ce-l întrețineam din când în când cu câte o creangă
În momentul acela eram în al nouălea cer! Să te mângâie pe față dogoarea focului, să auzi cum trosnește lemnul ars, să-ți cufunzi privirea printre văpăile lui…este pentru mine cel puțin o mare binecuvântare! Făcea mai mult decât orice captură puteam prinde în seara aia!

În miez de noapte sau mai bine spus aproape de dimineață am auzit eu niste vorbe și ceva gălăgie, dar istovit fiind am pus cornu înapoi jos și m-am culcat la loc.
Când se lumină de ziuă Cătălin al meu plecase
Eram din nou doar eu cu prietenul meu câinele, îl auzisem noaptea prin somn când lătra pe acolo, semn că își făcuse datoria față de mine. Se uita săracu la mine parcă spunându-mi “pui și tu masa aia o dată?”😋 Mă ridic în capul oaselor, scurm prin harul aproape rece cu gândul să mă încălzesc un pic că tare rece era în dimineața aia, dar fără reușită.
Îmi fac curaj și fac câteva exerciții de înviorare de pe loc, deschid sticla de cola la jumătate care ține loc cafelei de dimineață și mă așez din nou la pescuit. Îmi amintesc că prietenul meu mă privește cu atenție și trebuia să fac ceva. Îi ofer micul dejun ce constă în jumătate din roata de mămăligă ce-o aveam. Din câteva îmbucături a dat-o gata 😁 a lăsat ușor din cap în jos parcă mulțumindu-mi. Eu am sărit peste micul dejun băgând în gură un cui și savurând sucul rece. Așteptam ca barja să plece, mă gândeam că a tras aseară acolo doar pe timpul nopții. De unde? Liniște totală pe vas. N-am avut încotro și mi-am reluat pescuitul la două undițe de patru metri. Ca și după amiaza trecută nimic notabil! Doar plătică mică, batcă, ceva babușcă și săbioară. Așa a fost până când am hotărât să spun piua!

Aveam tren la 14.30 parcă, dacă îl ratam următorul era la 18 sau 19.00, asta însemna că ajung acasă seara târziu și nu prea eram încântat. Așa că pe la 12 am început să strâng sa pot ajunge să-l prind pe cel de la 14.30. Din punct de vedere al pescuitului nu mai aveam ce să încerc, având doar undițele la mine erau limitate opțiunile.
Cu bagajul gata, mă uit de jur împrejur să nu uit ceva și privirea îmi cade asupra prietenului meu patruped. Știa că voi pleca. În punga cu nadă rămăsese încă o mână două de amestec de legume și împreună cu jumătatea cealaltă de mămăligă i-am oferit urechiatului meu o ultimă masă, am lăsat-o jos și ușor ușor m-am îndepărtat astfel încât să se apropie și să mănânce. Mi-am luat rucsacul în spinare și undițele în mână și am plecat. Câinele începuse să mă urmeze, m-am oprit și am strigat la el să se întoarcă. S-a oprit atunci și s-a așezat jos culcat. Am vorbit cu el câteva vorbe ca și când o făceam cu un om. Mă asculta privind atent și ciulind urechile sale mari. Nu mai puteam aștepta, pierdeam trenul, așa că m-am pus iarăși la drum. După câțiva zeci de metri mă întorc și îmi văd prietenul înfulecând cu poftă ce-i lăsasem. Acele momente și cele de seară când mă păzea lângă foc au rămas adânc priponite în inima mea și acum când vă povestesc după atât timp.

După vreo oră de mers ajung în gară. Mă așez din nou pe banca din față și-mi aștept trenul.
Din nou îmi aduc aminte cele petrecute cu prietenii mei din adolescență, de peripețiile prin care trecuserăm împreună. M-am ridicat după bancă cu gândul la ce găsisem pe șinele de tren de acolo în urmă cu 20 ani și am început să caut cu privirea peste calea ferată, nu că aș avea iarăși acel noroc chior 🙂 ci de dragul acelor amintiri.
A urmat drumul înapoi spre casă, în tren am dormit chiar bine, de data asta găsisem loc, dar ce loc😁 și lângă cine!? Lângă foștii colegi ai lui nea Cici, prietenul meu și a multor colegi de-ai mei din asociație. Am schimbat câteva vorbe cu ei după care mi-am continuat somnul după care tânjeam atunci tare mult! Era mult mai confortabil decât pământul tare de pe malul Dunării.

Aceasta domnilor și doamnelor a fost încă o amintire de-a mea, sper că v-am povestit-o frumos și va plăcut!
Încerc și eu acum la ceas de seară să închid ochii și să intru pe tărâmul viselor unde sper să mă revăd cu prietenul meu urecheatul și cu Dunărea mea dragă!

Iară vouă celor ce v-ați ostenit ochii să parcurgeți împreună cu mine prin aceste rânduri, vă urez fire întinse și numai bine să vă fie!

Pentru alte poze și clipul video Click