Astăzi în timp ce poposeam sub umbra unui pom la umbră, gândindu-mă la nu știu ce, aud pe capota mașinii poc poc, mă uit deasupra și ce credeți, eram sub un dud, începuseră să se coacă unele și cădeau, înroșind locul unde aterizau. Dau mașina de-acolo și ies să-mi fac pofta cu câteva. Nu știu câte am reușit să balotez, dar în tot acest timp m-am întors un pic înapoi în timp, vreme de vreo 25-30 de ani.

Pe vremea lui Ceaușescu fie-i țărâna ușoară, te duceai aproape oriunde la pescuit, bine, cu unele riscuri, mai te fugărea Miliția cu Aro, cu Dacia break, dar era și pește bă frate, nu apăruseră parașutele, bateriile și alte scule interzise, parcă și noi pescarii eram mai cugetați și respectoși unii cu alții. În fine, asta e altă chestiune și revin la povestioară.

Eu cu taicămeu, nea Nicu cum îl știau toți (odihnească-se în pace), când nu mergeam departe la pescuit, ne aciuam pe lacul Morii, pe Dâmbovița, Herăstrău, Colentina, cam pe aici.
Într-o bună zi de dimineață îmi spune “hai i-ați o undiță din două bucăți să mergem la pescuit”.
Bun, îmi plăcea ideea tare, mai ales că nu aveam de carat rucsaci, găleți, T-uri și alte ustensile. Chiar l-am întrebat “bine bine dar încotro, că niciodată nu am plecat mai simplu ca acum?” Aveam mereu snopul de trestii de nu îl puteai cuprinde cu o mână. “Hai că vezi tu” îmi răspunde liniștit.

Nici una nici două ne trezim în stație la 41, țin minte abia îl dădură în folosință pe Șos Virtuții, spre direcția Crângași – Casa Scânteii.
Nu am liniște până nu-l mai întreb “bre, nici momeli nu văd că luăm de undeva, eu n-am scos râme, nu avem nimic, nici pâine măcar să facem un cocoloș”. – “Lasă gălăgia că nu ne trebuie, vezi tu acolo”.
Bă oameni buni, când mergeai la pescuit cu el, bă îi trăgeai cu cleștele vorbele, era în lumea lui și nu-l puteai scoate, așa și acum, se uită liniștit pe geam și n-avea treabă de nici unele.

Stau liniștit și eu, eram cu gândurile mele și mă dezmeticesc când o luă tramvaiul la dreapta în curba de la capăt unde întorcea de fel, atunci revin cu picioarele pe pământ, sar în picioare și sunt primul la ușă… “Hai bre că se face noapte” încerc să-l iau un pic pe sus pe tata. Nu a mers, îmi arată semnul ăla “ești nebun!”
Coborâm din tramvai, traversăm prin pasajul de sub Kiseleff și acum așteptăm autobuzul. Ne urcăm repede într-un 331 și după două stații cred, coborâm, chiar la pod la Băneasa. Filmase acolo niște cadre răposatul Sergiu Nicolaescu. Traversăm pe partea cealaltă spre deversor și trecem pe insulă. Atunci puteai trece, nu cunosc acum acest aspect.
Îl bag iar în seamă pe tata cu riscul de a fi înjurat de data asta “bre, cum facem cum pescuim, cu ce? Momeli nu, pentru ce am venit aici?” – “lasă undița jos, uite punga asta aici și umple-o cu dude!” “Vezi să iei numai din alea negre coapte” îmi zice.

Umplu eu pungulița și în sinea mea tot mă întrebam, cum naiba pescuiesc eu la dude, sunt prea mari, iar pestele pe bune nu mănâncă dude. Merg la taicămeu aproape râzând și-i spun “gata, poftim aici, sunt pentru vreo prăjitură acasă sau ce?” Bătrânul se apleacă jos pe vine, ia o dudă, rupe din ea un buchet mic compus cam din 3-5 bobițe, trece cu cârligul prin ele fix prin mijlocul lor, exact cât să iasă vârful acului. “Vezi acum, ai băgat la cap cum se face?” Zic “mda, vom prinde fluturi bre!”
Rupe bătrânul încă câteva dude și le aruncă la mal la un metru de malul de beton, se dă mai în spate, își probează apa si începe să pescuiască. Îl imit și eu că n-am ce face, contestând însă în sinea mea tot ce văzusem.

Las ușor undița pe mal, nu aveam suport la noi și caut niște biscuiți prin geanta ce-o aveam cu noi, o geantă de la masca cu gaze din armată, parcă mă rodea un pic stomacul de foame, nu mâncasem acasă parcă, cu pofta de pescuit cui îi mai păsa? Bag doua trei pișcoturi și din instinct mă uit după plută, una mica de 5-6 cm din cocean bineînțeles, făcută ca pentru săbioară, foarte un pic la suprafață. Nu o vedeam, firul era întins. Ridic ușor și o scot de printre niște crengi căzute în apă, ce credeți, scot o frumusețe de bălos, mai mărișor decât palma mea. Mă gândesc că o fi fost din greșeală. Taică-miu începuse și el să scoată unul după altul, la fel, mut, nimic nu spunea. Scotea unu doi apoi arunca iar cu câte o boaba spartă de dudă și tot așa.

Ușor ușor timpul trece și îmi spune bătrânul că gata, ne oprim. “Bogdan! Ajunge am spus! E prânzul, ne așteaptă maicăta la masă!” “Nu-ți mai ajunge? De dimineață spuneai că nu prindem pește la dude, făceai mișto, acum nu mai te saturi?” Așa era! Nu-mi venea să plec, băloși și roșioare cădeau unul după altul pradă momelii dulci și gustoase, dude coapte bine.

Strângem cele două undițe și mă uit în geantă, era plină ochi de pește! Ăla bătrân mai și sortase la el, îi oprise pe ăia mai îmbrăcați.
Eram fericit! Tata mă vedea luminat la față, se cunoștea și la mers parcă, prinseserăm pește la dude, cine ar fi crezut așa ceva?… De-acum aveam și eu să mă laud în gașca de la bloc la ceilalți băieți cu care mai mergeam la pescuit, mă gândeam însă dacă mă vor crede😁

De atunci și până acum când mi-am revăzut o parte din viață, din aventurile mele la pescuit, n-am mai povestit la nimeni întâmplarea.
La sfârșitul prohibiției însă, dacă vor mai fi dude în pomi, îmi voi lua băiatul de acasă, pe Dragoş Ștefan și voi încerca să refac această amintire. Vă voi anunța ce-a ieșit după 😉

Mulțumesc tată pentru partida aceea scurtă de pescuit la bălos cu dude, mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat, mă rog, cât am reușit eu să fur de la tine, că tu…tu nu prea erai cu vorba😁 dar totuși îți mulțumesc că am avut de unde să fur parte din tainele acestui minunat hobby al nostru numit pescuit!

Asta a fost amintirea mea prieteni, mulțumesc pentru atenție și m-aș bucura dacă va plăcut😉

  • Fire întinse tuturor!!!

O poveste de Andriescu Mihai Bogdan