Chișcarul sau chișcarul carpatic (Eudontomyzon danfordi), numit și hadână, sugaci, cicar, țipar, cicălău, pișcar este un “pește” de fapt un animal ciclostom primitiv dulcicol, din familia petromizonide (Petromyzonidae) endemic pentru bazinul Dunării.

Răspândire:
În România este răspândit în cursurile repezi de munte, în special în cele din Ardeal: Criș, Mureș, Someș, Vișeu.

Descriere:
Chișcarul este ușor de recunoscut după forma cilindrică a corpului, gura rotundă prevăzută cu formațiuni odontoide tari, cornoase și lipsa înotătoarelor perechi.
Pe spinare, spre coadă, posedă două înotătoare dorsale unite – la exemplarele în vârstă – și distanțate la tineret. Are și o înotătoare caudală. Întreaga înfățișare aduce mai mult cu un șarpe. Ajunge până la 30 cm lungime.
Spatele este albastru-cenușiu sau cenușiu-cafeniu închis; laturile – cenușiu-gălbui; abdomenul galben deschis sau albicios.

Habitat și mod de viață:
Stă ascuns în tulbureala apei, în nămol, iese de acolo pentru a ataca peștii (zglăvoaca, păstrăvul, grindelul, mreana vânătă, mihalțul) de care se agață imediat cu gura sa rotundă ca o ventuză de piele și cu ajutorul lamelor tăioase, despică repede carnea și suge sângele.
Ca să-și economisească puterile, se fixează pe trupul unui alt pește și astfel cutreieră împărăția apelor, până unde-i place, chiar și timp de până la un an de zile, până la epuizarea gazdei sale. Când înoată singur, mai mult șerpuiește.

Hrana:
Nu-i displac cadavrele de pești sau a altor animale. Larvele stau ascunse în nămol și nu atacă peștii, hrănindu-se cu animale mici și resturi organice.

Reproducere:
Chișcarii migrează în amonte în perioada depunerii icrelor, care are loc primăvara. Femelele depun 1500-3000 de ouă, dintre care două treimi mor.
Depunerea icrelor dă mult de grijă animalului, are obiceiul să adune prundiș la un loc, pentru a clădi ascunziș puilor, cărora le place umbra mai bine decât lumina care străbate prin apă. Pentru asta el cară pietrele prinzându-se cu ventuza de cea aleasă și cu sforțări mari pentru trupul lui cât un creion de gros, ușor ușor o duce până la locul ales. Astfel își face un cuib din pietre, în care pune ouale lui numeroase, este ultima misiune a vieții lui. Din ouă ies puii ca niște viermișori. La început gura puilor nu este rotundă, ci buza de sus se aseamănă cu o potcoavă. Aceștia nu au dinți, iar ochii abia dacă se zăresc. Cele șapte deschideri ale branhiilor, sunt la început ca niște puncte.
Zi de zi, pas cu pas trupușorul devine mai cilindric, gura mai rotundă, ies dinții la început mărunți. Puiul abia în al treilea an de viață seamană cu părinții săi și se poate împerechea

Ce sunt ciclostomii:
Ciclostomii (Cyclostomi) sau ciclostomatele (Cyclostomata) este o supraclasă (după unii autori clasă sau subclasă) de vertebrate agnate acvatice, marine sau de apă dulce, asemănătoare peștilor, dar lipsite de fălci. Ciclostomii actuali sunt reprezentați prin petromizoni (chișcarii) și mixine. Ei formează grupul cel mai primitiv dintre vertebratele actuale. Ciclostomii sunt prădători, semiparaziți și paraziți. Numele ciclostomilor se datoreaza gurii lor rotunde (din greaca kyklos = cerc + stoma = gură)

Creierul e primitiv. Encefalul este slab dezvoltat și are o structură simplă. Chiasma optică lipsește. În urechea internă nu există decât două canale semicirculare, cel orizontal lipsind.

Această supraclasă reprezentata azi printr-un număr de aproximativ 50 de specii, dulcicole sau marine, cuprinde două clase, cărora unii autori le dau rangul de subclase, ordine sau de subordine : petromizoni (Petromyzones sau Hyperoartia) și mixine (Myxini), dintre aceștia, în apele României se găsesc reprezentanți numai ai primului ordin, grupați într-o singură familie, Petromyzontidae.

Surse:
Petru Bănărescu. Fauna Republicii Socialiste România. Vol. XII : Fascicula 1: Cyclostomata și Chondrichthyes (Cyclostomi și selacieni). București : Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1969, 102 p.

Sergiu I. Cărăușu. Tratat de ichtiologie. Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucuresti 1952, 804 p.

George D. Vasiliu. Peștii apelor noastre. București : Edit. Științifică, 1959.

Th. Bușniță, I. Alexandrescu. Atlasul peștilor din apele R.S. România. București, 1971.

Gr . Antipa. Fauna ichtiologică a României. București, 1909.
Fire întinse tuturor și urmăriți-ne în continuare!