Chișcarul (Eudontomyzon danfordi)

Răspândire:

Trăiește prin râurile de la munte, prin ape curgatoare, dar și prin bălțile mlăștinoase.

La noi în țară este cunoscut sub denumirile de hadână sau sugaci.

Chișcarul este un pește răpitor, întâlnit în special în Dunăre și în apele din Transilvania, Someș, Valea Iadului, Crișuri, Mureș, Valea Ierii, Sebeș, Timiș dar și în Argeș, Dâmbovița, Siret, Moldova și Bistrița.

Descriere:

– Totul este deosebit la chișcar în comparație cu alți pești. E ca un țipar, dar mai cilindric, mai iute, mai mult s-ar asemana cu un vierme ori cu un șarpe fara solzi.

– Aparține familiei petromizonide

– Poate ajunge până la 30 cm lungime și se aseamănă mai degraba cum spuneam mai sus unui țipar sau șarpe, având corpul în formă cilindrică si gura circulară.

– Corpul său alungit este de culoare cenușie – cafenie, burta alb-galbuie, iar aripioara caudala este transparentă.

– Gura este ca o ventuză la capătul trupului si înzestrată cu dinti ascuțiți și rari.

– Chișcarul nu are înotătoarele perechi ca la alți pești, doar pe mijlocul spinării, de-a lungul cozii deasupra și dedesubtul ei.

– Neobișnuit la chișcar mai este și faptul că posedă șapte găuri pe laturile gâtului, pe unde iese apa care a trecut prin branhii, căpăcelul osos, numit pe nedrept urechi, de la ceilalți pești îi lipsește.

Comportament:

Se prinde ușor ca o lipitoare de trupul altor pești și nu se lasă fără să le strapungă pielea până la carne.

Ca să-și economisească puterile, se fixează pe trupul unui alt pește și astfel cutreieră împărăția apelor, până unde-i place, chiar și timp de până la un an de zile, până la epuizarea gazdei sale. Când înoată singur, mai mult șerpuiește.

 -Dumirea de “nouă ochi” de acolo îi vine, la noi numirea probabil este cauzată din cauza celor șapte deschideri drept ochi și tot ca ochi se socotește și deschiderea nasului de la capatul trupului, așa încât împreună cu ochii adevarati, fac 9 pete pe laturile capului.

Hrana:

Se hrănește de obicei cu peștii răniți ori bolnavi, dar și cu salmonide (păstrăv, lipan, somon), pe care le ucide cu ajutorul celor două lamele ascutite din zona gurii. Chișcarul sfârtecă pielea victimelor sale, dupa care le suge sângele ucigandu-le și hrănindu-se cu carnea lor.

Reproducere:

Chișcarii migrează în amonte în perioada depunerii icrelor, care are loc primăvara. Femelele depun 1500-3000 de ouă, dintre care două treimi mor.

Depunerea icrelor dă mult de grijă peștelui, are obiceiul să adune  prundiș la un loc, pentru a clădi ascunziș puilor, cărora le place umbra mai bine decât lumina care străbate prin apă.

Pentru asta el cară pietrele prinzându-se cu ventuza de cea aleasă și cu sforțări mari pentru trupul lui cât un creion de gros, ușor ușor o duce până la locul ales. Astfel își face un cuib din pietre, în care pune ouale lui numeroase, este ultima misiune a vieții lui. Din ouă ies puii ca niște viermișori. La început gura puilor nu este rotundă, ci buza de sus se aseamănă cu o potcoavă. Aceștia nu au dinți, iar ochii abia dacă se zăresc. Cele șapte deschideri ale branhiilor, sunt la început ca niște puncte.

Zi de zi, pas cu pas trupușorul devine mai cilindric, gura mai rotundă, ies dinții la început mărunți. Puiul abia în al treilea an de viață seamană cu părinții săi și se poate împerechea

*S-ar putea spune că viața acestor animăluțe conține mai mult faza copilariei.

În trecut, din cauza ravagiilor produse de aceasta specie de pește, se organizau regulat recoltări de chișcari în vederea reducerii numărului lor. Aceste campanii au condus însă la decimarea populatiei, astfel încât la momentul actual chișcarul se află pe lista speciilor de pești protejati prin lege și/deci pescuitul acestuia este interzis prin lege!

Fire întinse tuturor și urmăriți-ne în continuare!