Înainte de toate, că suntem pescari sau nu, că aparținem unor anumite comunități sau ale altora, nu trebuie să uităm că suntem oameni și avem, trebuie să avem sentimente. Acestea sunt cele care vin din suflet și nu fac obiectul promovării unor produse, entități, sau etnii!

Noi asta am simțit când i-am văzut prin 2016 pe acești copii. Pescuiau cu niște bețe rupte din pom, cred că erau din dud, predomină pe acolo și este destul de drept.

De regulă personal aveam în lada de la mașina în permanență unditele mele, pregătite pentru orice ocazie. Acum însă ca un făcut nu le aveam. Nu puteam să merg la copii cu mâna în buzunar și chiar nu am făcut-o. Lăcrimând ușor fără să sesizez, mi-am promis mie însumi că nu voi lăsa lucrurile astfel! Trebuia să fac ceva, copiii care iubesc pescuitul merită să aibă ceva bun. Tot drumul până acasă și după aceea mă tot gândeam la cei mici.

Toți acasă la noi avem fiecare problemele noastre, familiști sau nu. Am întârziat ce-i drept să îmi țin promisiunea și în 2017 m-am hotărât să iau atitudine. Am discutat cu colegii mei din asociație, le-am pus cap la cap și am pornit spre cei mici. S-au întâmplat multe de când i-am văzut prima oară, nu știam unde locuiesc, știam că sunt de la o casă de ajutor, însă tutorii acestora i-au scos de acolo. După căutări îndelungate prin Măgurele – Ilfov i-am găsit, dar cum i-am găsit?!… Într-o mizerie de nedescris din păcate, erau o familie modestă, foarte modestă de fapt, am rămas blocați când ne-au întâmpinat, ce vedeți voi in poze nu reflectă multe din ce a fost acolo.

Ne puserăm pe desfăcut și împărțit la cadouri, plute, cârlige, plumbi, undițe și toate celelalte.

Ana, căci așa o cheamă pe fetița din imagini care pescuia și ea cu acel băț, nu mai știa să vorbească de emoționată ce era, la fel și noi, e ceva ce nu poți descrie prin litere… și mă opresc aici.

Mulțumim colegilor noștri din asociație pentru implicare și dăruire!